De la bastonașe la bastonașe mai grele

Dacă este un lucru pentru care nu am apreciat sistemul de învățământ românesc (ăl vechi, „de pe vremea mea”, cum spun bătrânii, al anilor 2000, în cazul meu) este incapacitatea lui de a-ți spune câteva lucruri absolut esențiale pentru dezvoltarea ta profesională. Sau poate așa am avut eu ghinionul, doar că mă îndoiesc. La final de zi am avut privilegiul de a mă naște și de a învăța în București, în școli și licee mai mult decât decente, iar statisticile legate de abandonul școlar ar putea să îmi susțină părerea de mai sus, că școala/liceul nu se poate conecta destul de adânc și sincer cu elevul încât să arate relevanța sa în dezvoltarea personală și profesională a lui. Nu reușește să fie nici destul de personalizat, poate. Mă rog, nu reușește multe, iar discuția asta e prea lungă pentru un articol de blog și sincer ar trebui să fie o discuție mai academică, măcar cu câteva surse științifice, decât o simplă pareristică a mea.

Ce am vrut să spun după întregul intro e că mă gândeam zilele astea, retrospectiv la cum întregul meu drum în școală a fost despre a mă concentra pe a fi ascultător și a încerca să înțeleg ce se întâmplă dpdv al cunoașterii expuse. De a fi prezent acolo și de a mă chinui să îmi mențin atenția la ce profesorii mei ne transmiteau, de cele mai multe ori ceea ce era pentru noi un adevăr absolut despre lume. Așa au trecut anii și am ajuns de la a desena bastonașe la a scoate bastonașe de sub radical și a le integra. 🙂 Poate am un umor dubios. Încerc să spun că întodeauna am perceput lecțiile și cele învățate mai degrabă într-un vid, abstract, nelegat de lume, de interacțiunile sociale (de care îmi păsa cu siguranță mult mai mult, de fapt) și de ceea ce avea să urmeze pentru mine începând cu viața din facultate. Cumva sistemul transmite într-un mod ușor disonant, schizoid… Teorii și teoreme, povete și interpretări exacte, ca pe poezii, fără un sistem critic de analiză sau poate descurajează chiar interpretarea lor, de multe ori.

Da, nu-i nimic nou ce zic, însă întodeauna mă gândesc câtă baftă am avut să am o rupere mentală de cercul ăla vicios atunci când unul dintre profesorii mei mi-a facilitat un declic în zona asta de introspecție. Și mă gândesc la inegalitățile sociale, cu precădere la sistemul educațional și greutățile diferite complet de copilăria trăită de mine și cum șansele ca asta să se întâmple pentru alți copii sunt și mai mici. E un sistem în care toată lumea vrea să-și facă treaba și fișa postului nu include dezvoltare ci predare de curriculum. Nu blamez pe cineva specific, nu vreau să discut acum de proces, nu e mediul sau momentul.

E doar un pensee despre de ce fac ce fac și de ce vreau să ajut cum pot de mult. Motivația mea vine de la asta, de la frica de scenariul când nu aș fi avut profesorul acela în viața mea și nu aș fi întors niciodată privirea către mine însumi deloc. Aș vrea să împing către cunoaștere mai mult și să completez ceva ce poate unele instituții nu reușesc să facă.

Lumea se schimbă rapid și generațiile diferă din ce în ce mai mult, dar unele provocări par să rămână pe loc. Astăzi însă, suntem mulți care am trecut prin scenarii similare și avem experiența, răbdarea și dorința de a ajuta în direcția asta. Ne strângem cu toții, cumva și pas cu pas pare că facem ca alți copii să treacă prin asta mai repede. Mai sănătos. Mai cu entuziasm și lipsă de frică. Iar cel mai frumos e că putem ajuta toți, cumva.